Muzica, acest miracol divin, are uriaşa forţă de a purifica şi spiritualiza omul.”

Messiaen

 

Din vremea preistoriei omenirii nu ne-au rămas monumente capabile să reconstituie climatul sonor al manifestărilor muzicale. Doar câteva instrumente rudimentare ne ajută să stabilim existenţa unei practici muzicale şi nimic mai mult. Neexistând alte documente decât picturi rupestre şi fragmente de instrumente, nu putem avea cu certitudine imaginea muzicii practicate în societatea arhaică, ci doar informaţii despre activităţile muzicale şi rolul acestora în vremurile străvechi. Întrucât relicvele păstrate aparţin unei epoci în care omul ajunsese să-şi făurească instrumente muzicale, ele sunt mărturiile unor prime trepte ale culturii muzicale.

Pentru momentul în care omul a făcut primii paşi în muzică, putem fi informaţi, cu aproximaţie, datorită contactelor avute cu popoarele din Asia, Africa, America de Sud, Australia sau cu grupurile primitive descoperite în ultimele trei secole. Desigur, sunt luate ca repere datele obţinute în primele luni ale investigaţiilor, fiindcă contactul cu descoperitorii produce, extrem de rapid, modificări în viaţa şi concepţia popoarelor respective, astfel că roadele cercetărilor trebuie cântărite cu grijă.

Şi ştiinţele adiacente, antropologia, etnografia, lingvistica comparativă, prin similitudini şi analogii, ne oferă o idee asupra vieţii muzicale din epoca străveche. Condiţiile precare în care trăiau oamenii, orizontul spiritual redus nu exclud practica muzicală, care avea un anumit rol şi caracter. Din toate aceastea nimic nu a rămas scris, vestigiile acestei epoci fiind puţin numeroase.

Principala trăsătură a primelor manifestări muzicale ale omului a fost caracterul lor sincretic, cuvântul, sunetul şi gestul executându-se simultan. Totodată, cele trei mijloace de exteriorizare – cuvântul, dansul şi muzica, se practicau simultan de întreaga comunitate, neexistând diferenţiere între interpret, autor şi auditor.

Primele manifestări muzicale ale omului erau legate de viaţa de toate zilele. Acolo unde actele vieţii implicau o tensiune emoţională mai puternică, acolo apare cântecul, bineînţeles unit cu cuvântul şi gestul mimic. Uneori, procesul muncii era însoţit de cântec. Fără îndoială, ritmul cântecelor provenea de la ritmarea gesturilor, cerută de îndeletnicirea respectivă. Dar cântecul nu era un simplu stimulent mecanic, ci, datorită redării stărilor afective ale celui care cântă, el devine un mijloc de exprimare şi stimulent ideatic. Bucuriile muncii, atunci când se obţin roadele dorite, sau tristeţea, când un efort îndelungat eşuează, sunt stări ce dau naştere cântecului.

Activitatea magică presupune stări emoţionale puternice, care justifică apariţia şi întrebuinţarea cântecului. Ritualurile de nuntă sau cele funebre aveau complementul lor muzical. Treptat, odată cu perfecţionarea instrumentelor, apar şi manifestări desprinse de sincretimsul originar, fără a se ajunge la o muzică diacretică, autonomă. Aceeaşi cauză, perfecţionarea instrumentelor, a generat şi apariţia profesionistului, care ştia să le mânuiască, creându-se diviziunea dintre executant şi auditor.

Practica muzicală a determinat configurarea unor formule muzicale, rezultate dintr-un proces de selectare şi ordonare a materialului sonor. Strigătele prelungite au dus, în unele momente, la fixarea înălţimii sunetului, instrumentele ajutând acest fapt. Apar, astfel, sunete lungi, grupate după ritmul vorbirii. Ritmarea era însoţită şi de inflexiuni ale înălţimii, hotărâte tot de expresia cuvântului. În privinţa ambitusului, cântecele cuprindeau fie strigăte cu ambitus melodic foarte mare, fie rostiri cântate, evidenţiind dubla origine a melodiilor din strigăte şi vorbire. Un rol important l-a avut şi interjecţia, generând expresii melodice fără folosirea cuvintelor, ale căror ritm şi expresivitate s-au transmis în muzică.

Se cântau formule-mesaje pentru fiinţe nevăzute sau divinităţi, comunicând anumite atitudini sau cereri. De cele mai multe ori emisia formulelor era haotică. Pe măsură ce evoluează, popoarele aduc elemente de ordine, care vor constitui apoi criterii de organizare a limbajului muzical. La început, linia melodică era alcătuită din 2-3 sunete cu un ritm clar, cele mai folosite intervale fiind secunda mare, terţa mică şi cvarta. Ambitusul redus s-a lărgit treptat, pe măsură ce omul avea mai multă siguranţă în intonaţie. Ritmica provenea din pulsul emoţional care însoţea îndeletnicirea, metrul fiind regulat. Tempo-ul putea varia în funcţie de conţinutul textului.

Un pas înainte îl constituie configurarea unei formule ritmice, ale cărei repetări îi pot da sens de motiv. Cântecele puteau fi însoţite de bătăi din palme, pentru marcarea accentului impus cu regularitate. Pe lângă metrul regulat, apare şi un început de configurare sintactică, cu asimetrii şi simetrii, prin repetarea unui segment constituit ca entitate melodică, încât muzica prezintă, în germene, elemente ale limbajului muzical.

Rareori apar încercări de polifonie. În unele cântece se desluşeşte heterofonia, intonarea la unison sau la octavă a aceleaşi melodii, dar cu unele devieri ale uneia din voci. Într-un stadiu mai evoluat, atunci când s-a practicat cântecul vocal împreună cu cel instrumental, apare pedala, o notă ţinută, similară bâzoiului de la cimpoiul nostru. Altă modalitate de polifonie era canonul întâmplător, rezultat din întârzierea unui cântăreţ sau a unui grup. În unele cântece apar şi unele momente de expresivitate timbrală, realizate prin emisii diferite, de cap sau de piept. Varietatea timbrală se va încetăţeni în timp, odată cu dezvoltarea şi diversificarea instrumentelor. După o îndelungă practică a muzicii în scop utilitar, reproducerea conştientă a sunetului este un pas către muzică.

La început omul a practicat muzica vocală. Pe măsură ce el a fost în stare  să-şi confecţioneze unelte au apărut şi instrumentele. Primele instrumente au fost cele de percuţie: omul a folosit propriile mâini, înlocuite apoi cu piatra sau lemnul. Fructele uscate cu coajă tare şi cu sâmburi înăuntru i-au sugerat maracasul. Atunci când omul a încercat să folosească pielea animalelor pentru îmbrăcăminte, a născocit toba, prin uscarea pieilor pe scorburi de copac. Mai târziu a inventat arcul, care i-a sugerat instrumentele cu coarde. Din oase golite, din tulpini de arbuşti sau trestii şi-a construit instrumentele de suflat, de tipul celor care aparţin, astăzi, familiei fluierului, iar din coarne de vite şi-a făcut instrumente de tipul instrumentelor de alamă.

Muzica din vremurile îndepărtate n-a apărut şi nu s-a practicat ca un simplu joc sonor cu finalitate hedonistă. Ea s-a cultivat, mereu, din dorinţa omului de a-şi exterioriza viaţa lăuntrică şi de a descifra tainele universului. În germene, desluşim procedee de organizare incipientă a limbajului muzical, ce sunt în favoarea ideii că muzica nu este un joc steril de sunete sau construcţii sonore suficiente prin ele însele, ci o modalitate de comunicare a frământărilor şi aspiraţiilor omului.

Anunțuri