Muzica este graiul sufletului, este limbajul cel mai sublim al spiritului uman.

Călinescu

 

      În continuă prefacere, lumea feudală cunoaşte o propăşire economică şi deschidere spirituală în urma descoperirilor geografice, invenţiilor tehnice şi avântului gândirii umane. În genere, ţările europene cunosc o prosperitate odată cu ridicarea clasei burgheziei, iniţiatoarea comerţului şi a manufacturilor. Totodată, ruinarea ţăranilor şi micilor meşteşugari ascute nemulţumirea împotriva nobilimii, dar şi împotriva bisericii romano-catolice, importanţi susţinători ai ierarhiei feudale.

Concepţia ateistă a burgheziei se manifestă sub forma unei noi doctrine religioase, protestatară, îndreptată împotriva catolicismului. Încă de la începutul veacului al XIV-lea, biserica catolică a fost subminată prin exilul papei la Avignon (1309-1377) şi apoi de mişcarea antipapală de la sfârşitul secolului. Dominaţia bisericii catolice asupra culturii şi a gândirii vremii slăbeşte, mai ales după marea schismă a Reformei protestante (1524).

În mod curent, perioada Renaşterii este cuprinsă între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, când în Europa au loc importante prefaceri. Gândirea liberală a burgheziei stă la baza luptei împotriva nobilimii şi a clerului pentru a le diminua puterea. În locul atotputernicei forţe divine şi a învăţăturii creştine, artiştii renascentişti vor aşeza omul, această trestie gânditoare bătută de toate vânturile, fiinţă devorată de patimi înrobitoare şi de slavă deşartă. Desprinsă de spiritul religios, noua concepţie despre lume a omului renascentist aduce cu sine o nouă atitudine filosofică – umanismul – şi o nouă artă, care va avea ca pivot spiritualitatea antică păgână. De aici numele dat acestei epoci, caracterizată prin tendinţa de a renaşte cultura antică.

După sobrietatea şi simplitatea stilului roman arhitectonic, goticul dezvoltă sculptura şi pictura, arte ce încălzesc chipurile umane şi interioarele glaciale, îmbrăcând pereţii goi ai monumentelor. Totodată, laicizarea culturii va atrage după sine şi democratizarea artelor. Fiind mai atrăgătoare şi mai variată, muzica laică cucereşte un cerc mai larg de ascultători.

Din salonul senioral, muzica va coborî în oraş, împrumutând din practica muzicală a străzii şi a pieţei publice diferite genuri – frottole, villanelle, madrigale, chansone, villancicos – valorificate de compozitorii din secolul al XVI-lea în forme polifonice. Şi laudi spirituali, şi coralul protestant pătrund în arta maeştrilor polifoniei. Cântecul simplu, pastoral, madrigalul, va înflori împreună cu chansona. Pastorala dramatică, reprezentaţiile de teatru cu cântec se vor întâlni cu creaţiile dramatice ale cenaclurilor florentine şi, contopindu-se, vor realiza forma cea mai tipică a artei muzicale a Renaşterii – opera.

În istorie există un decalaj între evoluţia muzicii şi celelalte arte. În timp ce literatura renascentistă înfloreşte în secolul al XIV-lea, cu Dante, Petrarca şi Boccacio, iar pictura cu Giotto, despre muzica în spirit renascentist se poate vorbi în secolul următor şi, mai ales, în secolul al XVI-lea.

Secolul al XIV-lea reprezintă pentru istoria muzicii o importantă împlinire prin punerea bazelor limbajului muzical modern. Cotitura săvârşită în acest secol se fondează pe premisele puse de predecesori prin practica polifoniei, începutul muzicii “măsurate” şi timidele încercări de musica ficta. Dar nimic nu se schimbă peste noapte, nimic nu se transformă fără o prealabilă pregătire. Astfel, Rondel-ul lui Adam de la Halle şi conductus-ul maeştrilor parizieni sunt paşi pe drumul laicizării culturii muzicale. Aceste forme nu sunt decât valorificarea artistică a cântecelor trubadureşti monodice în forme polifonice. Muzica secolului al XIV-lea se desprinde treptat de concepţia scolastică a şcolii pariziene, care fixase în forme rigide melodia trubadurilor sau a cântăreţului popular.

Schimbări importante se pot descifra în practica muziici. Ea nu mai ocupă un loc important doar la curte sau în castele, ci şi în casele orăşenilor sau la serbările publice. Despre cultivarea muzicii de “casă” ne vorbeşte Decameronul lui Boccacio, dar mai ales tratatul “De musica” (1300) al lui Jean de Grouchy, care ne oferă un sugestiv tablou al vieţii muzicale.

Intensă şi variată, muzica parizienilor este împărţită de Grouchy în trei categorii: simplă, populară, numită vulgaris, ecclesiastica (religioasă), muzica scrisă după principii şi reguli, numită „măsurată”. Din muzica civilă (vulgară), el citează diferite forme vocale: cantus gestualis (chanson de geste), cantus coronatus (cântec despre prietenie şi iubire, cântat în faţa regilor şi nobililor spre a le stimula vitejia şi mărinimia) şi cantus versiculatus (cântec destinat tineretului pentru a-l abate de la trândăvie), iar din cantilenae: rotunda (cântec executat de tineri în canon), stantipes (dificile ca execuţie, abătând gândurile rele ale tinerilor) şi ductia (cântec vesel, ferind tinerimea de pasiuni erotice). Muzica religioasă, cu genurile polifonice – organum, motet, conduct, hochet – ţin de vechea practică muzicală. Informaţiile despre muzica laică sunt preţioase pentru înţelegerea climatului în care s-a dezvoltat muzica în Ars nova.

În 1325, Philippe de Vitry (1291-1361), scrie cartea Ars nova, în care defineşte noul limbaj muzical. Acesta exprimă mai veridic şi convingător trăirile omului, în comparaţie cu cel din Ars antiqua. Noul limbaj cuprinde frecvente sensibile (note cromatice), ce alterează vechile moduri, contribuind treptat la realizarea viitoarei dualităţi major-minore. Se constituie stilul contrapunctic, ce admite consonanţa terţelor şi a sextelor şi interzice succesiunea de cvarte, cvinte şi octave paralele. Treptat se va cristaliza şi stilul armonic, desprins de stilul contrapunctic, iar muzica “măsurată” tinde către simetria ritmică şi spre carură morfologică. În privinţa notării măsurii, Vitry a folosit cercul, cu sau fără punct, şi semicercul, barat sau nu.

Aceste tendinţe înnoitoare vor fi combătute de unii teoreticieni. Astfel, Jean de Muris – apologetul Ars antiqua în cartea sa, Musica speculativa, atacă noua artă pentru că renunţă la bunele tradiţii, numind-o o artă a „răsfăţului şi a destrăbălării”. Considera că autorii “discantează şi hochetează” cu totul liber, introducând noi forme şi durate mici, chiar în cântarea bisericească. Şi papa Ioan al XXII-lea, în Bula sa din anul 1322, se ridică împotriva compozitorilor care trunchiază cântul gregorian, înlocuit cu melodii proprii şi cu încărcate linii polifonice.

Jacques de Liege (Jacobus de Leodio, 1275-1350) vorbeşte în cele şapte capitole din cartea sa Speculum musicae (cca 1331) despre teoria intervalelor, despre teoria muzicală antică, despre modurile bisericeşti şi muzica proporţională.

Deşi proclamă principiile “noii arte”, Ph. de Vitry este, uneori, încă tributar vechii scriituri, căci transformările aduse de arta nouă nu s-au operat brusc. În creaţiile sale polifonice găsim, alături de succesiuni de terţe şi sexte, dese pasaje fără aceste consonanţe. În istoria muzicii, el figurează printre primii renascentişti prin bogata sa activitate politică (de secretar la trei regi: Charles al IV-lea, Philippe al VI-lea, Jean le Bon), literară (traducător a Metamorfozelor de Ovidiu şi a Corespondenţei lui Petrarca) şi de teoretician al Artei noi.

 Cu toate că în secolul al XIV-lea se scriu multe motete şi conductus-uri, acum se afirmă missa ca o lucrare dramatică cu densă vibraţie emoţională. Noile forme de compoziţie savantă provin din practica trubadurescă sau din creaţia populară. În Franţa sunt virelai, chasse şi balade, iar în Italia, madrigalul, ballata şi caccia, transpuneri în polifonia savantă a vechilor genuri monodice populare.

Cel mai reprezentativ nume al stilului Ars nova franceze este Guillaume de Machault (1300-1372), care face sinteza între arta monodică a trubadurilor şi cea savantă a polifoniştilor. Drumul său a fost pregătit de truverul Adam de la Halle, ale cărui rondeluri sunt date drept model pentru arta secolului al XIII-lea, şi de Johann de Lescurel şi Chaillou de Pestain, ale căror creaţii sunt cuprinse în Romanul lui Fauvel de Gervais de Bus – o satiră virulentă la adresa societăţii şi a ordinului Templierilor.

La Machault găsim şi cântece monodice în gen trubaduresc, dar el nu se rezumă la simple şi scurte linii melodice, ci creează altele mai ample şi bogat ornamentate. Abordează polifonia savantă în prelucrarea cântecului laic – balade, rondel, lai, virelai –, ceea ce n-a însemnat renunţarea la ţelul expresiv al muzicii, aşa cum ne mărturiseşte: “Cine nu compune din sentiment, îşi falsifică poezia şi muzica sa”. Baladele lui, adevărate arii pentru voce acompaniate de două instrumente, sunt o ilustrare a acestui precept estetic.

Născut în ţinutul Champagne, Machault a activat la diferite curţi europene (Boemia, Normandia şi Paris) şi la diferiţi regi (Jean de Luxembourg, Jean le Bon, Carol al V-lea), ceea ce i-a lărgit orizontul artistic. Moare la Reims ca un modest călugăr. El figurează ca primul autor al unei misse polifoniceMissa Notre Dame (1364) –, în care foloseşte primele tentative de armonie, de înlănţuiri acordice. Deşi nu este gândit ca un ciclu unitar, missa sa conţine unele formule melodice care circulă în cele şase părţi componente.

Succesorii săi în Franţa: Baude Cordier, Nicolas Grenon, Jean de Greniers, zis Tapissier, apreciaţi de contemporani pentru lirismul lor, nu sunt personalităţi de seamă. Muzica lui Machault, îmbinată cu polifonia engleză adusă pe continent de John Dunstable, va genera marea falangă a compozitorilor franco-flamanzi.

În Italia, madrigalul, de origine populară, este forma cea mai adecvată lirismului subiectiv. Importanţa dată vocii superioare din scriitura polifonică face să treacă pe planul al doilea interesul pentru tehnică, în favoarea expresiei. Simplitatea madrigalului pastoral din veacul anterior se menţine, în bună măsură, şi în madrigalul polifonic din secolul al XIV-lea. Piesele denumite caccia (vânătoare) au o dublă însemnătate, căci valorifică, în bună parte, imitaţia canonică şi conţin intenţii descriptive, realizate cu naive onomatopei. La origine, ballata – cântec de dans – era cântată pe cuvinte, având trei strofe şi un refren constant.

 Cei mai de seamă compozitori italieni ai acestei perioade aparţin „şcolii florentine”, în frunte cu Francesco Landino (cel Orb, 1325-1397), foarte preţuit de contemporani atât pentru creaţia sa, cât şi pentru interpretările sale la orgă, lăută, chitară şi flaut. S-au remarcat şi Ghirardellus de Florentia, Giovanni da Cascia, Pietro Casella (pomenit în Purgatoriul lui Dante), Niccolo da Perugia, Jacopo da Bologna, Johannes Ciconia (Jean Ciconne din Liège). Nefiind sclavii regulilor severe, ei dau frâu liber fanteziei lor melodice şi sentimentului, unind în creaţiile lor tonul popular cu lirismul lor originar.

Deosebit de importantă pentru dezoltarea muzicală din secolul al XIV-lea este pătrunderea muzicii instrumentale în arta cultă. Multe dintre motete sau dintre balade sunt scrise pentru voce şi instrumente. Astfel, pe lângă muzica de dans, consemnată de Grouchy ca singura muzică fără alăturarea vocii umane, şi instrumentele beneficiază de o muzică polifonică scrisă. Din cântecele vocale s-au făcut primele transcripţii pentru instrumente. Participarea instrumentelor în muzica polifonică şi dezvoltarea tehnicii lor vor influenţa stilul polifonic vocal flamand din secolul al XV-lea, unele linii melodice având un vădit caracter instrumental. Participarea orgii la piesele polifonice a necesitat o notaţie specială. S-au creat „tabulaturile” de orgă şi de lăută – sisteme speciale de notaţie.

Dezvoltarea limbajului muzical în veacul al XIV-lea este legată şi de dezvoltarea notaţiei muzicale. Se perfecţionează notaţia ritmică şi se realizează divizarea tuturor valorilor. În formă primitivă apar semne ce reprezintă măsura: cercul pentru diviziunea ternară şi semicercul pentru cea binară. Bara de măsură se întâlneşte abia în veacul al XVI-lea. Încă din notaţia nemăsurată apar portativul şi cheile, dar forma şi numărul liniilor se fixează odată cu dezvoltarea notaţiei proporţionale.

În secolul al XIV-lea se desăvârşeşte notaţia proporţională, începută de teoreticienii perioadei Ars antiqua, dar notaţia “măsurată” era încă tributară modurilor ritmice, iar ligaturile şi plica păstrau semnificaţii melodice. În veacul precedent, durata unei note depindea de locul ocupat alături sau între alte forme care semnificau durata. Prezenţa punctelorpunctum perfectionis şi punctum divisionis – indica modificarea duratelor.

 În acest secol, progresul polifoniei cerea crearea unui sistem simplificat, stabilindu-se o scară de valori: maxima, longa, brevis, semibrevis, minima, semiminima, fusa, semifusa. Rombul se rotunjeşte şi devine oval. Diviziunea normală era cea ternară, fiecare notă putând fi divizată în trei unităţi subsecvente: longa = 3 brevis, brevis = 3 semibrevis etc. Pentru diviziunea binară s-au întrebuinţat iniţial note colorate în roşu, iar când diviziunea binară s-a impus în practică, au fost introduse alte modalităţi de notare. S-au creat semne puse la începutul portativului, care determinau felul diviziunii fiecărei valori de note.

Raportul dintre longa şi brevis se numea modus: era perfect la diviziunea ternară şi imperfect la cea binară. Raportul dintre brevis şi semibrevis se numea tempus, şi el fiind perfect sau imperfect după diviziunea ternară sau binară, iar raportul dintre semibrevis şi minima se numea prolatio, putând fi major pentru diviziunea ternară sau minor pentru cea binară. Întrucât în timpul lui Ph. de Vitry măsurile ce au ca unitate longa (divizată ternar sau binar) cad în desuetudine, teoreticianul francez stabileşte semnele pentru patru feluri de măsuri: tempus perfectum sau imperfectum prolatio minor = 2/4, respectiv 3/4, de astăzi, iar tempus perfectum sau imperfectum prolatio major = 6/8, 9/8 de astăzi. Se întrebuinţa şi punctum additionis – punctul de prelungire, dar semnificaţia sa varia după măsura indicată la început.

     Pentru determinarea tempo-ului se folosea procedeul diminuţiei, augmentaţiei şi al proporţiilor. Pentru a obţine un tempo mai rapid, o linie verticală tăia semnul măsurii în două, arătând că valorile trebuiau înjumătăţite. Pentru augmentare se foloseau fracţiile 1/2 şi 1/3, reprezentând mărirea valorilor, respectiv dublându-le sau triplându-le. Proporţiile erau exprimate tot prin fracţii, arătând proporţiile schimbării: 4/2, 3/6 etc. Se păstrează ligaturile şi colonurile, dar se înlătură treptat complicaţiile create.

     Ars nova reprezintă sfârşitul unei perioade şi începutul alteia noi. Drumul spre Renaştere va fi însă mai lung, căci în secolul următor, al XV-lea, vom asista la o luptă între spiritul gotic şi cel renascentist, oglindită în sfera limbajului muzical şi a formelor, luptă ce s-a dat, în special, pe teritoriul franco-flamand, care va deţine primatul culturii muzicale din acest timp.