Plămădirea culturii creştine s-a produs simultan cu decăderea artei eline. Pornit din Iudeea şi Siria, creştinismul s-a întins în bazinul Mediteranei şi a îmbinat misticismul iudeo-oriental şi filosofia elenă cu învăţătura şi morala creştină. Vechile cosmogonii greceşti vor fi preluate de către Boetius şi Cassiodorus şi transmise lumii creştine.

Numeroase scrieri conţin consideraţii asupra rolului muzicii de cult şi despre practica muzicală a diferitelor comunităţi. Avem informaţii de la Philon din Alexandria (sec. I), care confirmă preluarea cântărilor sinagogale de către creştini, iar scriitorul roman Pliniu cel Tânăr (sec. I) ne vorbeşte într-o scrisoare despre cântul antifonic al creştinilor. Tertulian (160-240) menţionează practica psalmodiei şi a imnurilor, iar de la Origen (185-254) aflăm că fiecare comunitate îşi executa cântările în limba ei proprie, el conferind instrumentelor un caracter simbolic.

Un document valoros este jurnalul călugăriţei spaniole Etheria, realizat în anul 385, după un pelerinaj la Ierusalim. Ea menţionează cântările rituale, psalmi, responsorii şi antifoane de la Sf. Mormânt şi circumstanţele în care acestea erau executate în cult. Şi episcopul Teodoretos din Kir (sec. al V-lea, din Antiochia) aminteşte de cântările în diferite limbi, precum şi de uzul bătăilor din palme şi a mişcărilor de dans din timpul cântărilor.

Clement din Alexandria (sec. I-II) a respins genul enarmonic, considerat bun doar pentru curtezane. Era adeptul muzicii şi al poeziei, dar respingea instrumentele de suflat ca fiind nocive, admitea doar lira şi chitara în scopuri educative. Împotriva folosirii instrumentelor în cult se pronunţă şi Eusebius din Cezareea (sec. al II-lea), precum şi Athanasie din Alexandria (sec. al IV-lea), care protestează împotriva executării elaborate a psalmilor şi a imnurilor. El afirma că redarea artistică nu trebuie să înlocuiască sinceritatea emoţională.

Despre forţa expresivă a muzicii, despre înrâurirea ei asupra sufletului şi despre rolul ei în răspândirea credinţei se ocupă în scrierile lor Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea), Ieronim (sec. IV-V), Ambrosius de Milan (333-397), Augustinus Aurelianus din Hippona (sec. IV-V) şi Ioan Hrisostomul, episcop al Constantinopolului (sec. IV-V), acesta din urmă amintind de cântecele laice şi circumstanţele în care ele se practicau. Isidor din Pelusa (sec. al IV-lea) şi călugărul egiptean Pambon (sec. al IV-lea) se ridică împotriva „teatralizării” cultului prin muzică, iar abatele Silvan (sec. al IV-lea) considera că muzica împiedică credincioşii să ajungă la pocăinţă. Majoritatea teoreticienilor creştini au fost îngrijoraţi de pătrunderea elementului laic în cântarea bisericească, ceea ce a dus la înlăturarea unor vechi formule precreştine.

Muzica creştină îşi are obârşia în cea sinagogală ebraică, în cântecele duhovniceşti ale popoarelor creştinate şi în sistemul teoretic grec. Întrucât primii creştini au activat în Iudeea, repertoriul muzical a preluat psalmodia şi jubilaţiile de la evrei. Psalmodia este cântarea recitativică a psalmilor sub forma de solo psalmodic, preotul sau cântăreţul recita muzicalizat psalmii. În muzica bisericii se cunosc două tipuri de cântări: cântul responsorial – psalmodierea de către un solist cu răspunsul întregii asistenţe – şi antifonic – alternarea a două grupuri corale.

Primele comunităţi creştine organizate au fost în Siria. Neavând o doctrină comună pentru atragerea de prozeliţi, s-au dus lupte între comunităţi. Printre mijloacele de atragere a credincioşilor, muzica a deţinut un loc important. Monotona psalmodie n-a ajutat însă acestui scop. Atunci s-au intercalat, instinctiv, între psalmi aşa-numitele antifoane, piese melodioase ale căror texte poetice conţin elemente de simetrie. Imnul de la Oxyrhynchos este primul text muzical cunoscut din această categorie, notaţia greacă a manuscrisului dovedind influenţa greacă asupra primilor muzicieni creştini. Tendinţa de înfrumuseţare şi îmbogăţire a psalmodiei prin intercalarea unor antifoane a fost socotită la început ca o îndepărtare de cântarea sobră, fiind aspru combătută.

Odată cu introducerea imnurilor versificate de către sectele eretice, s-au folosit melodii atrăgătoare, accesibile şi simetrice, din repertoriul laic. Efrem din Edessa a fost unul dintre importanţii creatori de imnuri. După modelul lui, Sf. Ioan Gură de Aur le introduce în muzica bizantină, de unde vor fi preluate şi adaptate de Ambrosie din Milan, Hilarius din Poitiers (Galia), Prudentius (Spania), Augustinus Aurelianus (Hippona, Africa de Nord) şi Venantius Fortunatus. Practica imnurilor a uşurat pătrunderea elementului popular în biserică, îmbogăţindu-i formulele şi formele muzicale.

Tot pentru potenţarea exprimării muzicale a psalmodiei s-au adăugat formule vocalizate la finele versetelor psalmilor, obicei existent în sinagogi. În biserică au fost adoptate aceste jubilaţii, dar şi cântările melismatice de origine siriană.

În Orient, Siria a fost locul unde s-au pus bazele culturii muzicale creştine. În practica siriană au existat trei genuri mari: memre, omilie în versuri ritmate, rostită în recitativ melodizat, madraşe, cântată de un solist, căruia îi răspunde corul, şi sagyatha, intonată de solişti şi două coruri. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai muzicii siriene sunt Efrem (306-373) şi monofizitul Iacob din Seruglia (451-521).

Notaţa siriană consta din liniuţe şi puncte, aşezate deasupra cuvintelor sau printre cuvintele textelor liturgice. Cucerirea Siriei de către arabi, în anul 637, va contribui la decăderea culturii muzicale siriene. Cu toate acestea, Siria rămâne primul centru de elaborare şi organizare a cântecului ritual creştin.

În acest timp, şi în Antiohia s-a dezvoltat practica muzicii rituale prin introducerea antifoniei de către doi călugări, Flavian şi Diodor.

Anunțuri