În veacul al XV-lea, în Ţările Române existau două arii de cultură şi civilizaţie, dominate confesional de Biserica Ortodoxă, care folosea ca limbă de cult la început latina şi greaca, iar după încreştinarea slavilor, vechea slavă bisericească – limba slavonă, şi de cea Romano-catolică, având ca mijloc de exprimare latina şi Antifonarul gregorian. Şi în acest secol, muzica religioasă continuă să ocupe un loc proeminent în cultura noastră muzicală. Au loc permanent schimburi de valori culturale între Ţările Române, dar şi între acestea şi cultura popoarelor vecine. Manuscrisele bizantine circulau pe tot teritoriul ţării noastre prin intermediul clerului. Acum înfloresc arhitectura, religioasă şi laică, pictura, caligrafia şi arta de a broda şi ţese.

La curţile voievozilor, pe lângă muzica religioasă şi populară, se dezvoltă în continuare literatura şi arta de curte. În Moldova, Alexandru cel Bun (1400-1432) şi Ştefan cel Mare (1457-1504), în Ţara Românească, Mircea cel Mare (1395-1418) şi Radu Mircea încurajează artele, la fel şi Iancu de Hunedoara (1441-1456) şi Matei Corvin (1458-1490) în Transilvania. După modelul ţărilor europene, ei şi-au angajat curteni străini din ţările vecine. Dacă la curtea moldoveanului Petru Aaron (1451-1457) a activat guslarul sârb Gheorghe şi la cea a lui Matei Corvin, chitaristul italian Pierro Biro (1488-1490), un guslar moldovean din Suceava a ajuns să cânte la Gdansk. Cântăreţii şi instrumentiştii noştri cântau nu numai la curţile domneşti şi boiereşti, ci şi la diferite petreceri populare.

În această perioadă ia avânt foarte mult arhitectura. S-au zidit importante monumente artistice, laice şi religioase, cetăţi, castele, biserici şi mânăstiri în stil bizantin (Bistriţa-Vâlcea de către familia Craioveştilor, Govora) sau gotic în Transilvania. Ştefan cel Mare construieşte multe biserici şi mânăstiri (44) în stil bizantin cu unele influenţe gotice, aduse de meşterii polonezi şi ardeleni. Zidurile puternice, înălţate în jurul mânăstirilor, erau adevărate cetăţi, unde se adăposteau oamenii de numeroşii năvălitori. În incinta mânăstirilor, călugării se ocupau cu ştiinţa de carte, ei fiind autorii celor mai vechi cronici şi traduceri de cărţi religioase, ornate cu chipuri de sfinţi.

Din lăcaşurile de cult, călugării au făcut vetre de cultură, unde s-au plămădit capodopere de arhitectură, sculptură, pictură şi de migăloasă lucrătură în aur, argint sau lemn. Pictura acestui veac cuprinde miniaturi, icoane de lemn şi pictură murală. Datorită vitregiei istoriei, până astăzi ne-au rămas puţine din aceste opere, amintim aici doar cea mai veche icoană de la biserica Sf. Ioan cel Nou din Suceava (din jurul anului 1400). Bisericile erau decorate cu picturi numai în interior, cea mai veche pictură aflându-se la Biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi. 

Voievozii români şi-au organizat curtea domnească după modelul împăraţilor bizantini, ceremoniile princiare şi religioase păstrând mult din fastul şi splendoarea bizantină. Din timpul lui Alexandru cel Bun şi Mircea cel Mare, cultura română începe să aibă un rol important în aria bizantino-slavă. Legătura culturală cu Bizanţul este permanentă, monahii noştri fiind trimişi la Mânăstirea Studion din Constantinopol şi la Muntele Athos, unde copiau şi salvau monumente ale culturii slave de sud.

În timpul domniei lui Ştefan cel Mare se dezvoltă mult cultura şi arta. Este epoca în care viaţa religioasă se impune printr-un monahism puternic. Ştefan cel Mare înfiinţează o „Şcoală de pictură şi caligrafie” pentru a pregăti artiştii necesari zugrăvirii noilor lăcaşuri. Se configurează civilizaţia noastră medievală, o sinteză între cele două arii culturale, cea răsăriteană, de sorginte bizantină şi cea apuseană, care pleacă de la Roma, sinteză ce va sta la temelia dezvoltării culturii noastre.

La diferite ceremonialuri puteau fi auzite cântece şi balade care preamăreau faptele şi vitejia domnitorilor. La curţile feudale cântau cimpoieşi, fluieraşi, buciumaşi, trâmbiţaşi, toboşari şi alţi instrumentişti, contribuind la fastul ceremonial. În oastea lui Ştefan cel Mare, ca şi în cea a lui Vlad Dracul (fiul lui Mircea cel Mare), existau cimpoieşi, buciumaşi şi toboşari care îndemnau oştenii la luptă. În bătălia de la Podul Înalt, Ştefan cel Mare a dat semnalul de război cu ajutorul trâmbiţelor, buciumelor şi tobelor, atrăgând în lunca Bârladului oastea Sultanului Mohamed, pe care a lovit-o din spate.

Şi Jean de Wawrin vorbeşte în Cronica sa (1448) despre oştile româneşti, însoţite de “buciume şi trâmbiţe”, cu care se anunţa deschiderea luptei. Pentru a opri invazia turcilor care ameninţau Apusul, oştile burgunde şi franceze au trecut Dunărea în anul 1488. Oştenii valahi i-au ajutat pe străini, semnalizându-le cu „buciume şi trâmbiţe” apropierea turcilor. Dacă în acel secol, muzica ostăşească se realiza cu instrumentele noastre populare, în secolul următor se vor folosi instrumentele de suflat, ce alcătuiau meterhaneaua şi tabulhaneaua turcească.

În bisericile şi mânăstirile din Moldova şi Ţara Românească au activat importanţi dascăli şi caligrafi. La Suceava a funcţionat „Şcoala domnească” a lui Alexandru cel Bun, unde preda învăţatul Grigore Ţamblac, iar la „Şcoală de caligrafie şi miniatură” de la Mânăstirea Neamţ lucra vestitul miniaturist Gavriil Uric. De la el ne-a rămas celebrul Tetraevangheliar (aflat în prezent la Oxford), scris pentru Marina, soţia domnitorului. Din anul 1441 datează un Sbornic, folosit pentru învăţarea ritualului bisericesc.

După organizarea bisericii de către călugărul aromân Nicodim, în Ţara Românească s-au construit alte mânăstiri, unde călugării noştri au răspândit cu sârg cultura binzantină în haină slavonă. După căderea Constantinopolului în anul 1453 şi a statului sârb în 1459 (cel bulgar căzuse în 1393), se refugiază şi se stabilesc numeroşi cărturari şi călugări greci, sârbi şi bulgari în ţara noastră, aducând cu ei comori ale culturii bizantine.

 

După mânăstirile Bistriţa şi Neamţ, cea de la Putna devine un important centru de cultură, unde ia avânt muzica de tradiţie bizantină prin grija unor iscusiţi psalţi români, cunoscuţi în Rusia, Polonia şi la Constantinopol. În timpul lui Ştefan cel Mare, spiritualitatea noastră cunoaşte un deosebit avânt şi prin creaţiile muzicale în stil bizantin ale călugărilor. În anul 1466, la porunca lui Ştefan cel Mare un grup de călugări copişti şi miniaturişti de la Mânăstirea Neamţ, în frunte cu egumenul Ioasaf, sosesc la Putna unde înfiinţează o „Şcoală de caligrafie şi artă miniaturală”, faimoasă în toată Moldova.

Muzica bisericească din această epocă este ilustrată de protopsaltul Eustatie, important reprezentant al „şcolii muzicale putnene”. El era admirat şi la Constantinopol pentru creaţiile sale originale (186) în tradiţie bizantină, scrise în toate ehurile şi stilurile muzicale. De la el ne-a rămas un Antologhion din anul 1511 şi altul scris în 1515. Împreună cu alţi destoinici călugări – Domeţian Vlahul (autorul unui Antologhion), Dionisie Zotica, Kyr Gheorghe, Antonie Protopsaltul (Antologhion, 1545), Nicodim – au transformat Mânăstirea Putna într-un important centru renascentist, a cărui faimă s-a păstrat timp de un secol. Activitatea acestei şcoli a fost contemporană cu vestita şcoală franco-flamandă. Bizantinologii Grigore Panţâru şi Gheorghe Ciobanu au identificat şi redat lumii întregul tezaur de 11 manuscrise muzicale de la Putna.

La Braşov s-a remarcat „Şcoala din Şchei” (1495), ilustrată de Gheorghe Grămăticul. Din veacul al XV-lea datează şi „Şcoala slavonă” de la Târgovişte, unde se învăţa cântarea bisericească, activitatea şcolii fiind atestată până în secolul al XVII-lea.

În Transilvania se construiesc tot mai multe biserici catolice, încât de la mijlocul veacului al XV-lea se întâlnesc şi meşteri constructori localnici de orgi. Prin jurul anului 1400 trăia la Sibiu un reparator de orgi, Petrus Muroculus, şi organistul Jacobus (1413-1440), iar la Feldioara activa organistul Johann Teutonicus (1429). Organiştii vremii, cunoscuţi cantori bisericeşti, puteau fi angajaţi şi de municipalitatea oraşelor pentru a participa la diferite manifestări artistice. Şi în Moldova pătrunde muzica religioasă europeană, întrucât existau multe biserici catolice, unde cultul divin se desfăşura după model occidental. Este consemnată în această perioadă activitatea corului şi a organistului de la biserica catolică din Hârlău.

Anunțuri