În timp ce în veacul iluminismului ateu, spiritul creştin al culturii europene apusene este înăbuşit de cel laic, în Ţările Române are loc o renaştere spirituală datorită activităţii unor înalţi clerici. Prin aceşti “adevăraţi prinţi ai culturii”, spiritul religios biruie pe cel lumesc. Pe plan politic, bătălia de la Stănileşti (1711) şi tragedia de la Istanbul (1714) încheie epoca de mare glorie politică şi culturală a voievozilor români şi marchează începutul domniei turco-fanarioţilor, care vor încerca să ne izoleze politic, economic şi cultural. Până în anul 1821, Ţările Române traversează o perioadă de umilinţă politică, Poarta interzicând accesul la tron al principilor pământeni. La rândul ei, Transilvania continuă a fi sub stăpânire habsburgică, aceeaşi soartă o vor avea temporar Oltenia şi Banatul între anii 1719-1738.

Activitatea culturală nu a fost încurajată de fanarioţi şi nici de autoritatea imperială. Nu erau condiţii favorabile pentru creaţii originale, considerate periculoase de guvernanţii străini, încât se cultivau formele literare şi artistice europene, turnate în noi tipare şi cu fond autohton. În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, Transilvania devine un puternic centru cultural prin reprezentanţii Şcolii Ardelene, iar în Moldova irupe mişcarea de renaştere ortodoxă – paisianismul. Animatorul acestui curent de isihasm românesc, care va înrâuri spiritualitatea bulgară, greacă şi rusă, a fost Paisie Velicikovschi (1722-1794). Ucrainean de origine, soseşte de tânăr în Ţările Române, de unde pleacă la Muntele Athos. Revine cu un grup de călugări ruşi, bulgari, români şi se aşază la mânăstirea Dragomirna (în 1767) până la răpirea nordului Bucovinei de către austrieci (1775). Se mută apoi la mânăstirea Secu şi de aici la Neamţ, unde organizează traducerea literaturii patristice în limba română – Filocalia –, monument al culturii religioase.

După ce cu ajutorul împăratului Leopold I, iezuiţii maghiari realizează Unirea cu Roma, în prima jumătatea a veacului al XVIII-lea are loc prigoana românilor, care culminează în anul 1761, când împărăteasa Maria Theresa trimite pe generalul Adolf Bukov ca să distrugă prin foc bisericile din lemn şi cu tunurile pe cele din piatră. Se destramă tradiţia ardeleană a muzicii de strană. Multe manuscrise şi cărţi religioase au fost distruse şi în timpul pustiirilor turcilor, tătarilor şi austriecilor. Astfel, la Iaşi, tătarii au ars mitropolia cea veche (în 1627), prădând şi stricând totul în jur. Cronicarul Chesarie Daponte consemnează faptul că în anul 1737, după prădarea Târgoviştei, turcii au încărcat mai multe căruţe cu cărţi din biblioteca bisericii.

 În veacul al XVIII-lea, cultura românească este ilustrată de o serie de cărturari, care dau strălucire vieţii literare, istorice şi religioase. Operele cronicarilor din veacul trecut sunt continuate de Dimitrie Cantemir, Stolnicul Constantin Cantacuzino, I. Neculce, R. Popescu, care, împreună cu reprezentanţii Şcolii Ardelene, S. Micu, P. Maior, Gh. Şincai, Budai Deleanu, vor ţine trează conştiinţa naţională şi vor cimenta unitatea neamului prin afirmarea latinităţii limbii noastre şi a continuităţii istorice a românilor.

Totodată, în această perioadă circulă operele unor filosofi şi scriitori europeni şi rusi. Şi scrierile religioase ocupă un loc important, mai ales după introducerea limbii române în biserică. Se înfiinţează instituţii de cultură laică, şcoli şi tipografii. La “Academia domnească” de la Bucureşti şi Iaşi, cultura era transmisă de dascăli greci. Pe lângă materiile de bază, în şcolile nou înfiinţate se cultivau datinile populare, cântarea şi teatrul.

Personalitate proeminentă, Dimitrie Cantemir – savant, istoric, geograf, etnograf, muzician – a dat lucrări de valoare europeană, el reprezentând după opinia lui Călinescu “un bloc în care stau încă nenăscuţi Eminescu şi Creangă, Caragiale şi Sadoveanu”. În cultura noastră, el se înscrie ca întemeietorul muzicologiei prin importantele sale contribuţii etnografice, prin muzica orientală scrisă şi noul ei sistem de notaţie pe care l-a propus. Va fi continuat de Fr. J. Sulzer, care va aduce valoroase informaţii despre genurile muzicii populare, despre muzica de la ceremonialul curţii şi viaţa noastră muzicală.

Cantemir ne-a lăsat un cuprinzător tablou al culturii muzicale româneşti. De la el aflăm despre ceremonialul care se desfăşura la curtea domnească. În Descrierea Moldovei (1716) aduce importante date despre genurile folclorice şi muzica instrumentală, practicate la evenimente importante din viaţa omului: naştere, nuntă, înmormântare. Consemnează obiceiurile şi datinile noastre străbune, cântările rituale (Căluşari, Drăgaica), cântecele (Doina) şi jocurile moldoveneşti (Hora). Descrie şi ceremoniile de la curte şi slujbele religioase, unde psalţii moldoveni (din strana dreaptă), intonau cu cei greci (în strana stângă), antifonic, cântarea bisericească după model bizantin.

Diferiţi demnitari străini sunt angajaţi la curtea domnească. La începutul veacului, în preajma domnitorului Constantin Brâncoveanu s-a aflat Antonio Maria del Chiaro, care tipăreşte la Veneţia o lucrare despre Ţara Românească (1718), în care găsim menţiuni despre folclor, muzica lăutărească, militară şi psaltică. Tot el remarcă prezenţa formaţiei germane (Alla tedesca), alături de cea turcă (meterhaneaua).

Altă importantă lucrare, Istoria Daciei Transalpine (din 1781) de Fr. J. Sulzer, ne oferă bogate informaţii despre viaţa muzicală de la curtea domnitorilor şi despre creaţia muzicală populară. Elveţian de origine, el soseşte la Bucureşti în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) şi activează temporar ca membru al unei formaţii instrumentale de cameră şi apoi în cvartetul de coarde de la curtea domnească. Călătorind mult în Moldova, Transilvania şi Muntenia, are ocazia să cunoască mişcarea artistică din toate ţinuturile româneşti. Căsătorit cu o braşoveancă, el se stabileşte în ţară, unde moare în anul 1797.

Trăind mai mulţi ani la curtea voievodală, el consemnează desfăşurarea diferitelor ceremonii oficiale şi particulare, unde exista un amestec de manifestări artistice, realizate de muzicienii români, turci şi greci, de taraful autohton şi de instrumentiştii occidentali. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, la curţile domnitorilor noştri şi în rândul boierilor se observă înlocuirea treptată a limbii şi a obiceiurilor greco-turce cu limba franceză şi obiceiurile europene. Ca şi moldoveanul Gheorgachi, Sulzer ne informează despre muzica de ceremonial, ce urma un anumit protocol: după ce mitropolitul închina în cinstea domnitorului, oferea binecuvântarea sa şi psalţii intonau diferite cântări, se auzeau apoi tunurile, muzica germană, lăutarii şi tabulhaneaua.

Remarcă marea discrepanţă între muzica orientală, cea autohtonă – religioasă şi populară – şi cea occidentală. Muzica turcă era nelipsită, pentru a cinsti reprezentanţii Porţii, prezenţi la diferite solemnităţi domneşti. Pe lângă cântăreţii greci şi instrumentiştii turci, la palatul domnesc cânta şi capela curţii, “Musikkapelle”, autorul însuşi făcând parte din formaţia de cameră a familiei princiare. Erau instrumentişti saşi din Braşov, angajaţi pentru a cânta la curte şi pentru a asigura învăţământul muzical fiilor de boieri.

Dacă muzica occidentală începe să se infiltreze în viaţa muzicală, constituind elementul înnoitor, şi în rândul poporului exista o deschidere spre nou. Impresionat de marea varietate a muzicii populare, Sulzer descrie cântecele şi jocurile româneşti, pe care le împarte după regiune (de munte şi  de câmpie), remarcând influenţa muzicii greceşti şi albaneze asupra celor de câmpie. Constată prezenţa unor jocuri în toate ţinuturile româneşti, cu unele variante, şi crede că ele aparţin fondului străvechi al muzicii noastre. Jocurile se desfăşurau în cerc sau solistic cu acompaniament de fluiere, nai, lăută, vioară şi, uneori, de ţambal. De multe ori ele erau însoţite de strigături, chiote, bătăi din palme, lovirea pământului cu călcâiul şi talpa opincii cu palma.

Lucrarea este valoroasă şi pentru faptul că autorul transcrie pentru prima oară în notaţie apuseană 10 Melodii populare româneşti, de fapt dansuri româneşti: Căluşarii, Mocăneasca, Cătăneasca, Păstoreasca, Ţarina, Horă, Brâu şi o Arie, pe care le clasifică şi le prezintă trăsăturile specifice. Fiind interesat şi de ritualurile şi obiceiurile poporului nostru, vorbeşte despre colinde, bocete şi doine, pe care le compară cu dainaua slovacă şi cu cea a popoarelor din sudul Dunării, ele având toate aceeaşi origine iliro-tracă.

Şi în această perioadă, muzica noastră populară apare în diferite culegeri. În Transilvania, în culegerea Hungarica saltus a Dionysio (1730) găsim trei dansuri româneşti, alături de piese de salon, arii, dansuri apusene, scrise pentru diferite instrumente. În 1799, J. M. Fischer publică la Viena Descrierea importantelor sărbători populare, a jocurilor şi dansurilor principalelor naţiuni, în care subliniază asemănarea dintre dansurile slovace şi româneşti, denumite “mocăneşti” şi “cătăneşti”. De la începutul secolului datează colecţia Anei Kreszer Szermay, care cuprinde creaţii muzicale maghiare, slovace, poloneze, dar şi valahe.

Secolul al XVIII-lea înregistrează bogate manifestări artistice cu muzică populară, psaltică, europeană şi orientală. Este epoca fanarioţilor, care nu prea agreau deschiderea noastră spre Occident. Nici Poarta nu accepta orientarea noastră spre Apus şi nici aservirea Transilvaniei, Banatului şi Olteniei de către Imperiul habsburgic. Dacă influenţa muzicii turceşti începuse din veacul al XVI-lea, când domnitorii Ţărilor Române primeau din partea sultanului o formaţie de muzicanţi, meterhaneaua, care cânta la ceremoniile de la palat, în timpul fanarioţilor s-a răspândit mult şi muzica grecească. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, muzicanţii turci aveau în repertoriu piese vocale lirice – manele, bestele, samele –, şi instrumentale, denumite pestrefuri, nagmele, taksîmuri. Acestea vor răsuna şi în casele boierilor, alături de cântecele populare româneşti.

După desfiinţarea Principatului Transilvaniei, care a fost inclus în Imperiul habsburgic, Alba-Iulia încetează de a mai fi un important centru muzical european, întrucât guvernanţii Transilvaniei şi-au mutat reşedinţa la Sibiu şi apoi la Cluj. Celelalte două Principate Române şi-au păstrat autonomia internă.

În Condica obiceiurilor vechi şi noi (1762), moldoveanul Gheorgachi, logofătul domnitorului Grigore Callimachi, prezintă protocolul ceremoniilor laice şi religioase de la curţile voievozilor români. Aflăm din această cronică despre grupul de cântăreţi de la curtea domnească, formaţie alcătuită dintr-un protopsalt, al doilea cântăreţ şi peveţi, ucenicii acestora. Ne este descrisă şi ceremonia încoronării domnitorului de la biserica Sfântul Nicolae din Iaşi, unde psalţii intonau cântările bisericeşti tradiţionale, taraful din faţa bisericii întregind atmosfera festivă cu diferite cântece. Alaiul domnesc, însoţit de meterhanea, se îndrepta spre palat, unde se derula ceremonialul îmbrăcării caftanului, după care, tot în sunetele muzicii, întregul alai era poftit la ospăţul domnesc.

La palatul său, Constantin Brâncoveanu organiza inedite manifestări artistice, concerte şi spectacole. Taraful lăutarilor cânta muzică populară, muzica apuseană era interpretată la harpă şi clavecin, iar cea orientală la tambur, ney şi dairea. Petrecerile se desfăşurau cu dansuri orientale, susţinute de meterhanea, sau europene (franceze, italiene, germane, poloneze), acompaniate de formaţia instrumentiştilor germani. La nunta fiicei sale Ileana cu Scarlat Mavrocordat, o trupă de balet a executat dansuri turceşti, arabe, chineze, franceze, spaniole. La festivităţile curţii participau şi cântăreţii de strană şi instrumentişti din Istanbul, dar şi o formaţie orchestrală germană, care interpreta muzică de Bach, Händel, Staden ş.a.

Din timpul domniei sale începe procesul de românire a muzicii psaltice. După afirmaţia mitropolitului Nifon, în anul 1710 a avut loc la Bucureşti prima liturghie oficiată integral în limba română. Prin fastul ceremoniilor şi prin bogata viaţă culturală şi artistică, domnia lui Brâncoveanu a rămas un model pentru urmaşi.

După moartea martirică a lui Brâncoveanu, domnitorii fanarioţi soseau în ţară cu suita lor, din care nu lipseau cântăreţii “de sarai şi bisericeşti”. La curtea lor, alături de psalţii veniţi de la Constantinopol, activau şi cântăreţii localnici şi taraful lăutarilor. Prezenţa grecilor în Ţările Române n-a putut opri procesul de românire a cântărilor bisericeşti, deşi ei au răspândit ideea că limba română     n-ar fi aptă pentru traducerile din limba greacă.

La instalarea primului fanariot în Moldova (1711), Nicolae Mavrocordat (ctitorul mânăstirii Văcăreşti), în timpul ospăţului s-au auzit cântece orientale şi româneşti. Tot el a organizat la Iaşi “Academia domnească” cu dascăli greci. La rândul lor, tinerii români învaţă în şcolile înalte din Polonia, Constantinopol sau la Universitatea din Padova. În 1774, urcă pe tron Alexandru Ipsilanti, care a impulsionat activitatea muzicală şi teatrală. Între anii 1774 şi 1782, la curtea sa a angajat o capelă, care cânta la diferite sărbători şi ceremonii. Dacă la curtea lui Ion Caragea, a cărui fiică, Ralu, a sprijinit manifestările teatrale şi muzicale, cântau muzicieni maghiari, la curtea domnitorului Constantin Ipsilanti se găseau instrumentişti germani, printre care şi fraţii Ruzitska din Viena.

Pe parcursul acestui veac, la ceremoniile de palat folclorul nostru coexista cu muzica europeană. La primirea solilor se organizau banchete şi spectacole, unde, alături de muzica tradiţională, era prezentă şi arta europeană. Astfel, în 1753, domnitorul moldovean Matei Ghica a organizat o reprezentaţie de balet pentru contele polonez Mniszek.

După anul 1770, se intensifică răspândirea muzicii europene, ea fiind executată de ansambluri instrumentale alcătuite din muzicieni germani, maghiari, italieni, polonezi, care alterna cu vechea muzică de palat – românească şi orientală. Ceremoniile de stat sau cele familiale se diversifică spre sfârşitul secolului cu obiceiul apusean al banchetelor, balurilor şi seratelor muzicale, organizate în săli publice (primele au apărut la Bucureşti, Cluj, Sibiu), unde formaţiile orchestrale vor înlocui treptat manifestările artistice ale curţii feudale.

Muzica europeană a fost răspândită şi de către ofiţerii ruşi şi austrieci, prezenţi în ţara noastră în timpul războaielor ruso-turce, ruso-austriece, şi a ocupaţiilor Ţărilor Române de către ruşi (1711, 1739, 1769-1774, 1778-1779, 1806-1812, 1828-1834, 1848-1851, 1853-1854, 1877-1878), ei contribuind la modernizarea vieţii de la curte. Asistând la primul bal din Bucureşti (din 1784), francezul Petty remarca cât de bine erau executate de protipendada noastră contradansul englez, cadrilul francez şi valsul german. La palatul lui Nicolae Mavrogheni (1789) şi la cel al lui Constantin Ipsilanti (1802-1806) se practicau dansurile din saloanele europene, numărul lor crescând mereu. Astfel, contele Lagarde (în 1813), prezent la un bal de la curtea lui Caragea Vodă, va remarca perfecta însuşire de către cei prezenţi a menuetului, cotilionului francez, polonezei, mazurcii, cracovianei, toate fiind acompaniate de instrumentişti unguri.

Ofiţerii străini au organizat în saloanele boierilor, după modelul european, numeroase baluri unde cântau formaţii instrumentale şi se practicau dansurile europene la modă. La Iaşi, cneazul Potemkin şi-a adus formaţia instrumentală de la Petersburg, condusă de G. Sarti, care delecta societatea ieşeană la petrecerile organizate de cneazul rus. Această formaţie a executat un Te Deum de Sarti, în anul 1790, pe câmpia Ţuţorei de lângă Iaşi în cinstea victoriei ruşilor de la Oceakov.

 

Cultivarea muzicii europene se datorează şi unor emigranţi, ofiţeri francezi şi italieni, care devin, spre sfârşitul veacului, preceptori în casele familiilor avute şi care vor susţine în saloanele boierilor diverse serate muzicale.

Pe parcursul acestui secol, studiul muzicii bisericeşti rămâne o importantă componentă a învăţământului românesc. Şcolile de muzică religioasă au fost mereu sprijinite de principii noştri, întrucât cântarea bizantină, alături de meterhaneaua şi formaţia instrumentală autohtonă, însoţea principalele ceremonialuri laice şi religioase: ungerea domnitorului, căftănirea boierilor, nunţile princiare, primirea solilor sau adunarea divanului.

În a doua jumătate a veacului, în principalele oraşe apar noi şcoli, unde iscusiţi dascăli asigurau însuşirea temeinică a muzicii psaltice. La Râmnic (dascălul Lavrentie Dimitrievici tipăreşte în 1747 un Catavasier), la Câmpulung Muscel şi la Craiova (la biserica Sfântul Dumitru, Madona Dudu, Obedeanu) existau şcoli unde se formau viitorii slujitori ai bisericii, preoţi şi psalţi. Atât de vestită era “Şcoala episcopală” de la Curtea de Argeş, încât soseau la studii şi tineri de peste munţi. În 1796, învaţă aici Gheorghe, fiul de suflet al cunoscutului negustor Hagi Pop din Sibiu.

În 1728, domnitorul Gr. Ghica a înfiinţat la Iaşi o şcoală unde studiul muzicii ocupa un loc important. Mai târziu, Gr. Al. Ghica reorganizează „Şcoala domnească” de la Sf. Nicolae din Iaşi (1774), muzica bisericească fiind predată de Evloghie împreună cu fiul său Gheorghe. Se învăţa această muzică şi la Sf. Trei Ierarhi, Golia, Cetăţuia şi Sf. Spiridon, unde, în 1789, era protopsalt Şerban. La începutul veacului, şcoala românească de la Şcheii Braşovului era condusă de Dimitrie Eustatevici, apoi de Radu Tempea, Gh. Haineş, I. Radu Duma Braşoveanul.

La Mânăstirea Neamţ, vechi centru de cultură şi cântare bisericească, frumoasa ei tradiţie va fi reînviată de “Şcoala de muzică psaltică”, ilustrată în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea (va dăinui până prin 1850) de Iosif Monahul, de ucenicul său, Visarion Monahul şi de Dorothei Iordachiu. La sfârşitul secolului, călugărul Paisie Velicikovschi a organizat aici, cu călugării ruşi, primul cor bisericesc, prezent la toate slujbele religioase. Amintim şi reorganizarea “Şcolii de cântări” (1774) de la Mânăstirea Putna, dar şi vechile şcoli de la mânăstirile Tismana, Cozia, Govora, Târgovişte, Cernica, Căldăruşani, şi din Transilvania: de la Sâmbăta de Sus, Râmeţ, Nicula, Prislop, Lupşa, Peri, Moisei etc., unde călugării erau şi dascăli, învăţând muzica religioasă.

Şi la Bucureşti apar noi şcoli: de lângă Biserica Colţea (unde în 1739 era dascăl Duma), de lângă Biserica Sf. Gheorghe Vechi şi de la Sf. Sava (unde va funcţiona Mihalache Moldoveanu, autorul unui Anastasimatar). Cea mai importantă “Şcoală de muzică” din timpul lui Constantin Brâncoveanu este condusă de Filothei sin Agăi Jipei, şi apoi de protopsalţii Şărban, Gr. Bunea, Ion sin Radu Dumea Braşoveanul.

Din anul 1713 datează Psaltichia românească a lui Filothei sin Agăi Jipei, ce conţine cântările tuturor slujbelor bisericeşti. Teolog şi compozitor, el a adaptat textul românesc la melodiile tradiţionale bizantine, dar a inclus şi cântări proprii, dedicate domnitorului, mitropolitului, altor demnitari sau ucenicilor săi. Această carte a fost transcrisă complet şi publicată în patru volume de către bizantinologul S. Barbu Bucur. După anul 1713 se derulează perioada de românire a cântărilor bisericeşti, care va atinge apogeul în secolul următor prin strădaniile Ieromonahului Macarie, Anton Pann (1796-1854) şi Dimitrie Suceveanu (1816-1898).

Se intensifică traducerea cărţilor de ritual în limba română, după modelul lui Filothei. La Iaşi, mitropoliţii Iacob Putneanul (Liturghier, Psaltirea, Molitfelnic, Penticostar) şi Iacob Stamate (Psaltirea – 1794) au tipărit numeroase cărţi de slujbă, atât de folositoare preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti.

Râmnicul devine un important centru cultural, mai ales după deschiderea tipografiei (din 1705), care era mânuită de cărturari brâncoveni. Aici s-au editat numeroase cărţi religioase, care aveau în prefeţele lor bogate comentarii istorice, argumente privitoare la originea latină a limbii noastre, dar şi îndemnul dat românilor de a se afirma pe plan politic. S-au remarcat episcopii Damaschin, Chesarie şi Filaret, iar la Buzău, Mitrofan, care va conduce apoi tipografia mitropolitană din Bucureşti. După Psaltirea din 1694, mitropolitul Antim Ivireanul (ctitorul Mânăstirii Antim) tipăreşte Noul Testament (în 1702), Octoihul, Liturghierul, Moliftelnicul şi vestitele sale Didahii. În 1751 apare Psaltichia lui Radu Dumea Braşoveanul, un Catavasier (Buzău) în 1768, iar în 1766, Irmologhionul lui N. Râmniceanu.

Alte manifestări artistice promovează intens muzica europeană instrumentală. În a doua jumătate a veacului, în multre oraşe (la Timişoara Oradea, Sibiu, Braşov), s-au înfiinţat cunoscutele formaţii Collegium musicum, care aveau ca angajaţi sau invitaţi şi muzicieni străini şi care vor răspândi tot mai mult arta europeană. Din 1781, ia fiinţă la Sibiu Turnerkapelle, care prezenta concerte în fiecare duminică şi de sărbători.

Timp de un deceniu (din 1773 până în 1784), în salonul baronului Samuel Bruckenthal din Sibiu, de două ori pe săptămână aveau loc serate muzicale, la care ansamblul instrumental angajat de acest nobil interpreta lucrări de Haydn, Gluck, Mozart, Tartini, Dittersdorf etc. Pe uşa sălii sale de concert erau reprezentate cobza, naiul, cimpoiul, dar şi clavecinul, fagotul, viola. Şi pictura bizantină de la “Biserica domnească” din Târgovişte are reprezentări ale instrumentelor de la nunta din Cana Galileei, un guslar sârb, un trâmbiţaş român, magadis grec, talgere şi tamburine orientale.

Şi la Braşov, Collegium-ul (1767-1785), format din profesori şi amatori şi condus de Martin von Seulen, dădea concerte foarte apreciate de localnici. Prin bogata lor activitate, formaţiile instrumentale încep să concureze orga, chiar şi în biserică.

Spre sfârşitul veacului, înfloresc genurile concertante, stimulate de activitatea ansamblurilor vocale şi instrumentale, dar şi de trupele de teatru muzical. Aceste ansambluri vocal-instrumentale executau cantate, oratorii, simfonii, concerte, suite, trio-sonate, cvartete din repertoriul european curent, dar şi din cel al autohtonilor. Şi în “colegiile iezuite” din marile oraşe (Oradea, Alba Iulia, Sibiu, Braşov) aveau loc fastuoase reprezentaţii cu poeme alegorice, desfăşurate cu cântece şi interludii instrumentale.

Un aport remarcabil la dinamizarea vieţii muzicale îl au în continuare organiştii: sibienii Martin Hammer, Peter Schombert (1710-1787), care studiază la Leipzig cu marele Bach, la fel şi Andreas Stollmann (organistul Bisericii Evanghelice), Michael Tischer, dar şi braşovenii Martin Schneider, Georg Klees, Johann Knall.

Din anul 1721 a funcţionat la Timişoara o capelă, condusă de Heinrich Janner, iar din 1752, de Heinrich Piringer. Pentru această formaţie, compozitorul Michael Haydn a scris diferite lucrări: Missa Sf. Cruci, Missa Sf. Chiril şi Metodiu (1758), Te Deum (1760), Salve Regina, iar pentru inaugurarea catedralei romano-catolice din acest oraş Missa Trinitatis.

Din anul 1759, acest muzician a fost angajat în calitate de compozitor al curţii rezidentului de Oradea, baronul Adam Patachich, un mare iubitor de muzică, care a impulsionat viaţa muzicală a oraşului. Studiind la Viena şi Roma, unde a fost membru al Acadmiei Arcadienilor, Patachich a făcut din curtea sa un important centru cultural. A înfiinţat o “Academie”, unde A. Kurvelli şi J. Fabry au predat muzica, iar italianul Mariozza era poetul curţii.

Şi la Oradea, s-a cântat de timpuriu muzică de tip apusean la un nivel tehnic similar cu cel al centrelor muzicale europene, datorită unei capele instrumentale, înfiinţată la curtea episcopului-prefect al comitatului Bihor, A. Patachich. Între anii 1757 şi 1769, au răsunat în acest oraş simfonii, concerte, sonate, oratorii şi misse în cel mai clar stil al clasicismului vienez. Tot la Oradea, în 1766 s-a construit un mic “Teatru de Operă”, unde timp de trei ani s-au cântat opere în stil italian sau cu influenţe ale Singspiel-ului german.

Pătrunderea muzicii de tip clasic s-a datorat prezenţei a doi compozitori de talent, ale căror nume s-au înscris în istoria muzicii. Michael Haydn şi Karl Ditter von Dittersdorf au fost angajaţi succesiv ca muzicieni de curte şi capelmaiştri la rezidenţa episcopului. Al treilea, cehul Wenzel Pichl, compozitor şi prim violonist al capelei, a avut o bogată activitate concertistică, compunând concomitent numeroase lucrări.

M. Haydn, fratele marelui J. Haydn, a preluat conducerea orchestrei în anul 1759. În timpul şederii sale la Oradea, M. Haydn a dat numeroase concerte şi a scris pentru formaţiile baronului: Simfonia în Mi bemol major, Concertul în Si bemol major pentru două viori, Concertul pentru orgă şi clavecin, Simfonia în Do major. El a rămas la transparenţa clasicismului timpuriu, la vivacitatea şi seninătatea moştenite de la italieni şi la caracterul de divertisment al genurilor sonato-simfonice. Urmând o perioadă de doliu după moartea mamei baronului (în 1762), când s-au oficiat doar slujbe religioase şi s-au suspendat manifestările laice, Haydn a fost nevoit să plece la Bratislava, stabilindu-se apoi la Salzburg.

Din anul 1765 s-a reluat activitatea muzicală la curtea lui Patachich, unde violonistul şi compozitorul de marcă Karl Ditter von Dittersdorf a condus orchestra camerală a curţii. Era alcătuită din 34 de instrumentişti, printre ei unii veniţi de la Praga sau Viena, concertmaistru fiind Wenzel Pichl. În cei cinci ani cât a condus capela, a mărit numărul membrilor orchestrei, angajând instrumentişti reputaţi din Italia şi Polonia. “La Teatrul de Operă” şi-a prezentat lucrările dramatice Amore in musica, D-na Sybila nu bea. Şi Dittersdorf compune pentru această formaţie şase Simfonii op. 11, Cantata panegirică, Simfonia în gustul a cinci naţiuni, oratoriile Isaac şi Esthera şi dă numeroase concerte şi spectacole cu ansamblul lirico-dramatic. În salonul palatului rezidenţial se dădeau în fiecare duminică şi marţea seri muzicale, în programul cărora figurau creaţii orchestrale sau de cameră ale compozitorilor vremii.

Şi trupele lirice au avut un mare rol în răspândirea repertoriului muzical european. Către sfârşitul veacului, o vie activitate o au trupele germane şi maghiare din Transilvania şi Banat, dar şi cele italiene de operă. În anul 1772 se semnalează la Sibiu prezenţa trupei lirice a lui Silvio Cinto, care va da spectacole la Timişoara şi la Bucureşti, oraş în care va veni apoi şi trupa italiană de operă a lui Francesco (1792).

În oraşele din Transilvania a activat trupa condusă de F. Dürwald (1786); la Timişoara a luat fiinţă trupa lui Ludwig Seipp (a fost şi la Bucureşti), prezentă în 1787 la inaugurarea teatrului din Sibiu; a lui Johann Christian Kuntz, care realizează premiera operei Răpirea din Serai de Mozart – 1791; a lui Iganz Schiller şi Franz Xaver Rünner, care a prezentat în premieră opera Flautul fermecat de Mozart – 1795. La Cluj a activat trupa teatrului, condusă de Ioan Patko (1793), iar la Braşov trupa lui Josif Lippe (1789) şi Franz Xaver Felder (1794). S-au interpretat opere italiene de Sacchini, Paisiello, Cimarosa (1788), vodeviluri, opere comice franceze şi Singspieluri vieneze de Mozart, Hiller, Salieri, Schickaneder, Viaceslav Müller (1797).

O contribuţie la componistica noastră au avut-o muzicienii ardeleni, dar şi cei doi compozitori, M. Haydn, Dittersdorf, şi colaboratorul său, violonistul vienez Wenzel Pichel, vremelnic orădeni. Sibianul Johann Sartorius (1680-1736) a creat forma vocală dicta, prin care pune baza cantatei de cameră, gen cultivat şi de contemporanii săi: Johann Sartorius-fiul, Johann Knall, Michal Beer.

Muzică religioasă – motet, cantată, missă, Te Deum – au scris Michael Beer – două Misse; Johann Sartorius-fiul – Cantata funebră (1786); Johann Knall scrie diferite cantate; A. Hubacek, un Te Deum. Alţi compozitori au fost atraşi de genul ariei în stil baroc: M. Beer, J. Knall, J. Sartorius-fiul, Anton Hubacek (Cântece pentru voce şi pian – 1800). Piese pentru orgă, pian sau chitară au scris: Ph. Caudella, J. Knall, M. Schneider. În 1791, sibianul A. Hubacek scrie opera Hans rămâne Hans, dar şi Fuga lui Bela.

Un interes deosebit pentru folclorul nostru au manifestat compozitorii maghiari clujeni: Antal Csermak a scris o Suită programatică (în 1797), în care a inclus o melodie valahă în cea de a şaptea parte, Dans din tabără, iar Ioan Lavota, lucrarea programatică Nota insurectionalis Hungarica, în care a apelat şi la melodii valahe.